Maestrul Zamfir – 50 de ani de nebunie – RECENZIE

Sâmbătă seara Ateneul Român a fost neîncăpător pentru Gala Aniversară ”Zamfir – 50 de ani pe scenă”. Maestru a urcat pe scenă însoțit de Nicolae Licăreţ, Grigore Leşe, Dan Puric, Eugen Sârbu, Carmina Sârbu,  Vlad Miriţă, mezzo-soprana Maria Jinga, Corul Acustic și Orchestra Simfonică “Zamfir 50”, dirijată de Daniel Jinga.

Ploua rău afară. Se anunțaseră coduri colorate, însă spectacolul era sold out, iar oamenii eleganți. Unii purtau costum, alții maramă, un mix între contemporan și tradițional, într-un edificiu simbol al culturii, Ateneul Român. Maestrul Licăreț spunea odată că se țin prea puține concerte în ultima vreme la Ateneu și prea multe alte evenimente. Atât de impunător, locul ar trebui să fie un templu în care intri cu sfială și te rogi încet pe muzica marilor maeștri. O astfel de seară pregătise Zamfir.

gheorghe-zamfir-ateneu-2014-2-400x600

Dan Puric a deschis spectacolul cu o poveste. Vorbea repede, iar vocea i se înflăcăra din când în când pentru a descrie mai bine un zeu sau o întâmplare. Spunea istoria naiului, a sunetului, a sufletului, a vieții. “Ce este doina? Un cântec de jale ar fi răspunsul învățat la școală. Însă doina este durere neîntreruptă, ca atunci când cineva îți dă cu ciocanul peste degete și când acestea se încep să se vindece îți dă din nou și din nou și din nou.”

Maestrul Zamfir exemplifica folosind pe rând cele trei instrumente de diferite mărimi înșirate pe o măsuță joasă, din fața scenei. Luceau frumos în lumina reflectoarelor. Când cânta, îți aminteai de povestea fetei care se transformase în trestie spusă de Dan Puric și vedeai cum Zamfir strânge între degetele-i subțiri elementele tubulare ca și cum ar fi strâns pe cineva în brațe. Maestrul nu suflă ci șoptește. Iar Daniel Jinga conduce răspunsurile orchestrei.

Eram copil când l-am văzut pe Grigore Leșe într-un spectacol. Nu înțelegeam mare lucru însă era ceva ce nu putea fi atins, ceva mistic, ceva profund în sunetul lui. Mereu am avut impresia că vocea lui Grigore Leșe rezonează cu ceva ce am uitat de mult, ceva vechi de când lumea. Sala îi răspundea în murmur.

Publicul îl aplauda fără încetare pe Eugen Sârbu al cărui nume este menţionat, alături de cel al lui George Enescu, în renumitul Oxford Dictionary of Music. Însă când își transform vioară într-un obiect magic ce scoate sunete nemaiauzite înțelegeai de ce cărțile îi poartă numele. Și dacă recenzia sună a basm, cu atât mai bine, pentru că asta era atmosfera!

Timpul trece pe nesimțite. Maria Jinga avea o voce de înger când interpreta Ave Maria alături de Maestru. Se făcea ora nouă. Carmina Sârbu era o prezență subtilă, liniștitoare. Ceasul bătea zece. Vlad Miriță zâmbea fermecător și vocea i se împletea cu cea a Mariei Jinga pe The Prayer. Era mult trecut de ora 11. Maestrul se scuză, dar trebuie să renunțe la câteva piese. E deja târziu.

Într-adevăr era târziu și recenzia e lungă și nu a surprins esențialul. Dar cum poți descrie cuiva cum sună Gheorghe Zamfir interpretând o doină sau The Lonly Shepherd. Să fii nebun să încerci! Pentru că e nebunie în muzica lui, dar ce geniu nu este nebun?

Sursa infoMusic

Leave a Reply

Twitter Auto Publish Powered By : XYZScripts.com